Una peste alta, relatiile sfarsite din viata noastra, oricare ar fi natura lor, pun in vedere schimbari care trebuiau sa-si faca loc. La nivel strict mental-emotional par esecuri si aduc cu ele dureri momentane. La un nivel putin mai spiritual, de fapt aduc fericire si linistea drumului regasit. Undeva in mijlocul relatiilor, ne uitam pe noi, uitam cine suntem si ceea ce vrem, atunci e clar ca va veni declinul, DACA nu cumva gasim oameni dispusi si doritori sa treaca la un nivel superior in care cresterea sa fie scopul comun. In principiu exact asta m-a unit si sudat cu sotul meu indiferent de etapele emotionale ale fiecaruia. Am dorit sa crestem impreuna, sa cautam solutii crizelor individuale si de cuplu, nu ne-am dat drumul la mana, indiferent de provocare. Oh, provocarile, dragele de ele, au magia unei palme cu manusa de macelar, in toiul noptii. Totusi, ele ne trezesc din starea de hipnoza a relatiilor stagnate in rutina nimicului. Apropo de starea de hipnoza, am trait cu impresia ca e musai sa fie indusa de catre un specialist, care pe baza dorintei noastre, sa ne acceseze subconstientul, cu diferite scopuri terapeutice. Am ramas masca sa aflu ca de fapt, noi traim majoritar intr-o stare de hipnoza (una din cele 4 existente) constienta, denumita Alpha, cand ne uitam la tv, cand citim, cand suntem cumva prinsi de relaxare sau rutina. Pai va dati seama cata mizerie bagam subconstientului in timpul rutinelor zilnice, pe pilot automat?

Am suferit enorm dupa 2 prietene in mod special. Una am pierdut-o in ianuarie, pur si simplu a fost suficienta o stupida „provocare” si ne-am deconectat brusc si dintr-o data, sec. Se spune ca timpul le rezolva pe toate, nu sunt de acord, timpul doar trece! Ceea ce rezolva este comunicarea sanatoasa si dorinta de a ramane conectat, cu conditia sa fie bilaterala. In fine, desi simteam multa iubire pentru ea, pur si simplu, atipic mie, am lasat sa curga distanta si timpul fara sa misc nicio intentie in directia aceea. Intai m-am simtit pierduta, literalmente vreo 2 luni, nu reuseam sa gandesc sau sa ma regasesc. Eu, omul actiunii, omul comunicarii directe si fara masti, am ramas in totala pasivitate si acceptare :0  Apoi, tot sec, totul a devenit perfect asa cum se asezase.

A doua am pierdut-o acum cativa ani, nici acum nu-mi este clar daca au „ajutat” alte persoane sau pur si simplu, a fost o potrivire de situatii dificile pe care nu am stiut niciuna sa le gestionam, ne-am dat drumul la mana si ne-am facut curaj sa ne continuam drumurile singure. Cert este ca am regasit-o de un an incoace si de fiecare data cand ne vedem e ca si cum nu am fi lipsit niciodata. Conexiunea profunda a ramas intacta, firul ala invizibil dar puternic e acolo. Cum stiu? Pentru ca se simte, pentru ca am senzatia de acasa si ne intelegem din priviri. Acum imi dau seama ca aveam nevoie ambele de spatiu individual de crestere, cu ritmuri diferite, ca apoi sa ne bucuram de regasire dar mai ales sa stim sa nu mai dam drumul mainii, indiferent de situatie.

Oricum, este absolut clar ca toate situatiile duc la o crestere personala, la o constientizare de lucruri noi despre sine, la analize mai profunde cu noi insine. Toate sunt mijloace pentru a descoperi ce vrem in viata noastra, ce fel de dinamici si relatii ne dorim. Toate sunt sanse sa ne trezim din hipnoza aia constienta si sa devenim activi chiar si prin pasivitate voita. Toate situatiile dificile capata un sens cand descoperi noi fatete si capacitati pe care nici nu visai ca le ai. Majoritar, ne inchipuim ca „asa suntem noi” si ne condamnam la o stare de stagnare, pana cand provocarile ne arata ca de fapt suntem in continua schimbare, nimeni si nimic nu este definitiv. Si ce bine, ce frumos, sa stii ca, starea de bine adora deciziile si viceversa.

Am linistea sufleteasca, la propriu zic, ca toate relatiile din viata mea, unele inchise definiv, altele in continua transformare, ma conduc spre varianta mea mai buna. Asadar: Multumesc tuturor celor care imi traversati viata!