M-am schimbat foarte mult pe parcursul vietii mele, uneori am impresia ca vorbesc de alta persoana cand imi amintesc de mine la varste diferite in urma, mai ales de mine inainte sa fiu mama. Aceste 2 fiinte noi concepute de la 0 sub ochii, trupul si sufletul meu, mi-au schimbat total ordinea, optica si stilul meu personal. De multe ori am senzatia ca sunt ca niste maestri care iti aduc echilibrul mental (dupa ce tarasc intr-o furtuna de nervi, griji si oboseala), devii puternic, capabil, curajos, asumat, real responsabil si plin de iubire indiferent de emotiile mai putin placute ce te pot incerca. La momentul bilanturilor personale cred ca copiii ar trebui trecuti cu medalii si stelute de aur, e ca si cum ar veni o mie de binecuvantari intr-una.

Asta nu inseamna ca e usor, dimpotriva, a fi o mama completa imi pare functia vietii mele, e de departe provocarea cea mai solicitanta pe care am infruntat-o, nu vreau sa zic nici ca e greu, dar e solicitant si in permanenta trebuie sa faci update ca sa tii pasul sa intelegi si sa fii pe faza cand trebuie si e necesar. Sunt o mama in zona midi, nici de concepte vechi (cu care ma lupt in primul rand cu mine insami) nici new age care lasa copilul sa creasca singur sa-si descopere capacitatile pe carca nervilor celor din jur, ca si cum nimic nu mai conteaza decat acesti mici Dumnezei ce trebuiesc lasati sa fie. Sunt undeva pe la mijloc dupa cum spuneam, convinsa ca nu toate nu urile reprezinta o ingradire a personalitatii ci o punctare a bunului simt si delimitarea respectului de sine si fata de ceilalti. Incerc sa incurajez initiativele copiilor mei fara a cadea in ridicola postura sa-i definesc maestri ai talentului atunci cand abia fac experiente. Ii invat ca toti gresim, mai ales noi parintii coplesiti de lucruri de facut atat pentru munca cat si pentru casa, dar esential este sa ne asumam greselile cu onestitate si sa cerem scuze atunci cand intelegem ca am ranit. Le transmit iubirea pentru Dumnezeu incercand sa exclud frica de el, frica pe care eu nu o simt in absolut deci nici nu am cum sa o dau mai departe. Inca de cand erau mici discutam cu ei aproape orice, am invatat mai multe lucruri in acesti 15 ani din viata mea decat in toti ceilalti laolalta, pentru ca nu puteam sa explic eronat sau superficial nicio nedumerire a lor. Am devenit cea mai tare asistenta medicala, observ imediat orice simptom si ce poate dezvolta daca nu iau din pripa. Sunt psiholoaga de serviciu pentru a crea indivizi onesti, fara dependenta de victimizare si cu curajul asumarii. Sunt un chef international care isi coace creierii in intentia de a le dezvolta papilele gustative cat mai larg si mai variat. Sunt prietena de nadejde cu care ei pot rade si plange deopotriva. Sunt cel mai mare inamic al lipsei de bun simt si consideratie fata de ceilalti, fata de animale sau natura. Sunt judecatoarea cea mai dreapta in beneficiul lor educativ, adica nu imi tin copiii in brate chiar daca nu au dreptate, le arat si explic unde si cand au gresit, urmat de pedeapsa asumarii si indreptarii greselilor. Vreau sa cresc viitori adulti cu iubirea fata de oameni, animale si natura, fara ego-ul ala nemasurat care preia controlul si cauzeaza doar daune in relatii indiferent de natura lor. Vreau viitori adulti internationali capabili sa vada asemanarea intre oameni si sa respecte diferentele fara sa le judece. Vreau sa creez oameni care sa vibreze inalt astfel incat sa atraga aceeasi frecventa in jurul lor. Vreau sa creez oameni cu cat mai putine drame mentale, in aceeasi masura sa fie veseli, curajosi, constienti si intreprinzatori. Pentru asta am considerat ca o scoala buna nu e cea in care copilul e provocat sa ia 10 pe linie si sa umple cat mai multe caiete, ci una in care sa invete sa fie oameni, sa accepte diferentele intre oameni, sa le starneasca curiozitatea fata de actiuni caritabile si cat de importante sunt, sa ii lase sa gandeasca si sa raspunda chiar daca nu e raspunsul corect din prima. Bineinteles ca vreau sa invete si ce e de invatat in acesti ani in materie curiculara, dar nu consider mai importanta matematica decat educatia civica de exemplu. Consider ca generatia mea si cele anterioare mie, am avut parte de prea putina comunicare, practic era un joc loto al educatiei majoritar standard, regulile erau cam aceleasi pentru toti, apoi cu cresterea si maturizarea copilului intervenea loteria pe fondul stofei clientului. Totodata copilaria noastra a avut si parti bune printre care faptul ca ne puteam juca afara cu gasca cartierului fara frica ca trece un nebun beat/drogat cu masina la viteza de raliu sau ca gasca cutare ne ofera substante interzise. Intotdeauna a existat alegerea individului in toate aspectele vietii lui, indiferent de timpurile si conditiile traite. Alegerea este un instrument care vine la pachet cu omul, chiar daca cei care ne conduc/platesc/comanda se straduiesc din rasputeri sa ne faca sa uitam, fie cu mici reusite, cadouri, manipulari, cu frica existenta in noi sau profitand de necesitatile noastre care la baza au tot o frica. Alegerea e atat de eliberatoare dar odata asumata intelegi ca esti responsabil pentru absolut tot ce traiesti fie ca e ceea ce iti doresti fie contrariul. Fiind obisnuiti sa invinovatim sau sa laudam mereu pe altii pentru situatiile in care ne aflam, cumva ne vine natural sa traim neasumati. Este comod, chiar daca e departe de a fi benefic pentru noi. Exact asta incerc sa evit cu copiii mei…