In toate cartile de autoajutor/dezvoltare personala sunt mentionate gandurile pozitive ca fiind declansatoare de realitati mai blande, insa revine fiecaruia dintre noi sa gasim modalitatea optima noua, specific noua, pentru ca fiind fiinte unice alcatuite din povesti de viata unice, cu o combinatie de slabiciuni si puncte forte unice, este evident ca nu vom rezona la unison la aceleasi stimulente. Iata cum de fapt indiferent de metoda de ajutor aleasa psiholog, carti, tutoriale, cursuri de dezvoltare personala, meditatii, terapii diverse atat fizice, emotionale, mentale sau spirituale, ne vom regasi mereu noi cu noi, unde nimeni si nimic nu poate ajunge sa faca ce trebuie, decat… NOI!

Vreme de multi ani am simtit dezamagire sa descopar ca orice cautare a mea in exterior ramanea cumva goala de rezultate pe termen lung, era ca si cum dadeam banii degeaba iar senzatia de neclaritate ramanea vesnic, nu mai zic de cei 10 pasi facuti inainte cum la prima sau maxim a doua provocare se reduceau la 3. Imi era frica sa ma privesc in interior si sa descopar ca prea putine lucruri din educatia mea ar trebui sa ramana intacte daca vreau sa fiu. Cu frica de schimbare, o fire usor fixista si militara, o educatie destul de rigida, cu niste teorii atat de repetate incat au devenit reguli cu asa da, asa nu, asta nu se face, asa de face, nu-i frumos, asa se cade si cate si mai cate, e destul de dificil sa ne gasim pe noi, cei simpli si naturali. Sigur ca sunt anumite reguli de aur care mai degraba le-as numi elemente de fond care ar fi mai bine sa tinem cont de ele, insa acestea nu ar trebui sa ne streseze si incarce negativ ci mai degraba sa faca parte din cine suntem cu adevarat, cum ar fi respectul fata de ceilalti, fata de animale si natura, dar repet astea ar trebui sa faca parte din cine suntem, sa nu se poata incadra la cerinte sociale.

Si deci daca ajungem noi cu noi la discutii si cautare de strategii pentru un trai cotidian mai linistit si mai bun, intervine sincerizarea, care pentru mine e cheia transformarii. Cand ne sincerizam e ca si cum am face curat in dulap, unele lucruri le vom scoate, pe altele le vom arunca, pe altele le vom revalorifica prin spalare si repozitionare ordonata in dulap. Simplu, nu? Eh, suna simplu insa sa vezi cand nu te induri sa arunci un pulover care chiar daca e terminat, urat si impurtabil insista sa isi faca loc in dulapul tau, cu manipulari sentimental-emotionale din care reiese clar importanta lui in acel dulap. Cam asa ceva se intampla cu persoanele, situatiile si atitudinile proprii din viata noastra.

Treaba e ca ar trebui sa vibram cu tot ceea ce tinem aproape, cu toti cei cu care ne petrecem timpul, pentru ca schimbarea se face de la micro la macro, gen pana sa aleg fusta potrivita trebuie sa gasesc chilotul potrivit 🙂

Am fost un om altruist de cand ma stiu, ador sa ajut, sa fiu de folos, sa ofer si sa fiu acolo pentru cei din jurul meu, insa ajungeam mereu la senzatia de golire ne dandu-mi seama ca imi lipsea un element important mereu in relatiile mele cu cei din jur si anume retroalimentarea, in consecinta dadeam pana ma epuizam, neavand de unde sa iau la randul meu gura de aer, esentiala de altfel.

A trebuit sa bag o doza de egoism ne egoist, adica sa ma ocup mai mult de mine fara a calca in picioare nevoile sau placerile celorlalti. E ceva dozat, fin si subtil care face diferenta intre un om bun si un om bun prost.

Dupa cum spuneam multi ani m-am simtit aiurea vazand ca nu gasesc coerenta in viata mea, intre ce stiu si ce simt, intre ce doresc si ce traiesc, toate ramaneau cumva paralele, nu vedeam rezultatul mult dorit de noi toti sa traiesc cu coerenta intre toate astea si imi parea atat de greoi si dificil sa imi revina toata responsabilitatea acestui lucru. Apoi am inceput sa ma joc un pic cu anumite concepte si teorii sa vad pana unde stau in picioare singure si unde incep sa fie mentinute in viata artificialmente de obisnuinte si lipsa curajului de a iesi din randul turmei. In joaca asta am descoperit ca trebuie refacuta turma. Suntem fiinte sociale insa avem nevoie de turme constructive in care sa beneficiem toti de calitatile ei si sa ne sprijinim reciproc cand o oaie isi luxeaza o copituta. Cred ca este sfarsitul turmelor toxice pline de oite dispuse sa sacrifice o colega de grup pentru linistea proprie si momentana.

Sunt convinsa ca nu e nevoie sa calci pe capul nimanui ca sa urci tu si da, ar fi ideal sa gandim si sa ne comporatam ca atare cat mai multi, sa formam turme intregi. Le-as numi armate de lumina.

Asta avem nevoie, sa devenim majoritari si sa fim uniti in principii de baza: onestitate, iubire, mila, curaj, coerenta, creativitate, respect si dorinta de a reinventa vechi concepte care sa se aplice spre bine, spre bunastare si echilibru.

Cum ar fi sa ne certam cu onestitate? Cum ar fi sa te fac sa intelegi ce ma doare fara sa-ti provoc alte dureri tie? Cum ar fi sa vorbim unii cu altii din suflet si fara mastile ego ului? Asta da exercitiu de imaginatie!